Mesajul
meu pentru tine….
Privesc
cum lumea ta se distruge încet sub umbra ochilor mei,iar eu sunt legat în
lanțuri înghețate de privirile tale,departe de lacrimile ce acum îți îneacă ochii negrii într-un ocean
de durere. Mă simt atât de inutil să te privesc cum te prăbușești în genunchi
în propria ta suferința, urlând în agonie după ajutor,închisă sub o mantie de
mândrie și rațiune murdară ce te poartă uneori spre cele mai întunecate locuri
ale sufletului tău.
Te
îneci în propriul dezastru ca un gardian al luminii într-un oraș bântuit,dar
tu,tu te prefaci că un actor profesionist într-o piesă de comedie că îți e
bine,că nu e nici o lacrimă dincolo de zâmbetul ăla forțat,când amândoi știm că
tânjești după un glas blând la miezul nopții când lumina lunii pline e prea
rece pentru insomnia ta.
Obișnuiai să nu închizi un ochi noaptea,te temeai că gândurile îți vor
năvăli sufletul și ușor îți vei pierde orice urmă de fericire din adânc. Amintirile
te copleșeau,te făceau să îți pierzi frumusețea din chip,iar în loc îți puneau
vânătăi dure sub ochi,acei ochi care nu se puteau stăpâni din a plânge.
Ți-a
dispărut dulceața din privire,apoi din viață și pe urmă din suflet. Amesteci
trecutul într-o ceașca de cafea rece și amară,dar până și cafeaua duce lipsă zahărului ce acum pare
parcă prea inutil pentru tine. Te-ai obișnuit să îți lași zâmbetele peste tot
în jurul tău,iar acum îți lipsește un zâmbet pur că să îl așezi pe acea masca
îmbibată cu fericire sezonieră.
Știu că
îți e teamă să te privești în oglindă. Ai chipul obosit și umezit de lacrimi ce
au lăsat în urmă doar ruine dintr-un castel de trăiri și amintiri frumoase ce
cândva te defineau.
Ai
ajuns să te scufuzi în propria singurătate și îți e frică să te ridici acum la
suprafață fiindcă vei fi ascunsă sub toate acele ziduri pe care le-ai construit
în jurul tău. Ziduri ridicate pe dezamăgiri și regret,clădite în minciuni și
zâmbete false,ziduri de-a dreptul înalte,prea înalte ca lumea să îți mai vadă
inima,inima care acum e stricată și prăfuită.Durerea a distrus toată acea
iubire pură ce cândva te încălzea până în temelia venelor.
Antidotul pentru rugină? Nu îl are nimeni momentan .E rugina ce ți-a
distrus complet interiorul,iar acum își lasă amprenta pe chipul tău plăpând și
firav. Ai cicatrici pe față,pe umeri,pe coate de la sute de cuvinte ce te-au
împușcat cu gloanțe de durere de cel mai mare calibru.
Ești
pustie și pierdută,draga mea. Văd asta în ochii tăi. Ai uitat să te bucuri de
lucrurile inofensive,de soarele ce răsare dimineață la fereastră ta,de o ceașcă
de ceai,de un râset inofensiv de copil, de o ploaie puternică în luna lui
mai,ai uitat de toate aceste lucruri din care de fapt ai fost clădită.
Mai
presus de toate,ai uitat să iubești și să fii tu însuți,lucruri care le făceai
cel mai bine. Acea persoană care aducea seninătatea într-o zi noroasă,persoană
care reușea să alunge tunetele și fulgerele din gândurile cuiva doar prin
glasul blând și calm pe care îl aveai cândva.
Ai devenit
slabă și firavă,de fapt ai devenit ceea ce oamenii au reușit să facă din tine,
o călătoare fără granițe ce caută iubirea în razele de soare reci dintr-o
cameră intunecată a unui hotel indepărtat de ochii mei. Nu vreau să te iubesc
într-o lume în care te voi pierde printre gânduri și rânduri murdare.Nu mă lasă
să plec pentru că nu mă voi putea întoarce niciodată la tine,orgoliul meu mă va
purta departe,peste vârfurile castelelor din inimă mea,atât de departe în adânc
încât nu te voi mai putea privi.
Tu ești
femeia poet. Știi cea mai complicată poezie de dragoste și mereu continui să
spui că adevărata importantă este de fapt ascunsă în spatele rândurilor scrise
lângă lumânarea ce arde de ore bune. Tu ești o femeie frumoasă prin simplul
fapt că ești iubită,iar iubirea te face frumoasă. Îți privești acum rănile,nu e
așa? Știu..te dor și parcă nu se vindecă de atâta amar de vreme. Am ajuns să le
privesc atât de mult încât am început să le simt și eu din ce în ce mai
tare.
Ai îngeri
în privire și demoni în minte,o minte inteligentă,mai bine spus perfectă.
Obișnuiești să lași o aromă de armonie peste tot unde calci,iar mai apoi să
distrugi totul cu gândurile și emoțiile tale.
Cucerești
orice rază de soare,orice privire. Oamenii te caută minute,zile,luni sau poate
ani în șir doar pentru acel strop de fericire pe care îl ofereai cândva până să
te lași sceatuita de vlagă și să te ascunzi în acea cușcă după care nimeni nu
poate trece.
Te împiedici
de fiecare fărâmă de trecut,poate din acest motiv ai ajuns să îți urăști atât de mult amintirile,te
împiedici de orgoliu,de așteptări,de regrete,de temeri. Dar eu,te-am analizat
atât de profund încât am ajuns să îți cunosc fiecare regret,amintire,gând sau
așteptare. Te-am analizat atât de bine doar prin simplul fapt că mă cucerea
drogul pe care mi-l plantai în vene.
Te-am
purtat mult prin gânduri până să ajungi principalul meu gând. Te-am regăsit de
sute de ori în vise,cele mai întunecate,dar mereu mă orbeai cu lumina ta. Erai
cheia începutului din temelia sfârșitului și pur și simplu te completai în tot
și în toate până să dispari ușor și încet. Știam că fiecare mișcare îți e
plănuită,erai perspicace,știai cum să pleci fără să nu lași vreo urmă,însă îți
așteptăm plecarea,de aceea ți-am călăuzit pașii,mai apoi să te privesc cum
dispari încet iar mai apoi să te tranformi în praf de stele.
Acesta
a fost mesajul meu pentru tine,poate acum îți verși lacrimile pe el,sau îți
amesteci trecutul în cana de cafea sau poate privești răsăritul departe de
aici,departe de orice îți aduce aminte de tine. Amintirile te-au distrus,de
aceea ai fugit de ele și de aceea continui să fugi de ele. Fugi cât poți,te rog
nu te uita înapoi,e frig în urma ta,frig și întuneric,la fel că în sufletul tău
acum. Mergi înainte,pentru că înainte era mai bine.
Știi,se spune
să nu îți conduci iubirea în amintiri,pentru că mai apoi va deveni doar o altă amintire…pacat.
